O taxonomie a exclusivităţilor din presa românească

Spre deosebire de presa din alte ţări, aflate ceva mai la vest, mass-media românească abundă în titluri bombastice, musai însoţite de eticheta „EXCLUSIV”. De la televiziunile de ştiri, până la ultimele bloguri cu pretenţii de site-uri de ştiri, toată lumea are ceva de spus în exclusivitate.

Am serioase dubii că s-ar găsi vreun consumator de presă cu adevărat interesat de caracterul exclusiv al unei ştiri. Prin urmare, mare lucru nu se câştigă prin afişarea unei asemenea etichete. Iar când o informaţie e prezentată „în exclusivitate” pe mai multe site-uri sau posturi de televiziune în acelaşi timp, putem fi siguri că a sucombat şi ultima fărâmă de interes şi dumerire în legătură cu aşa-zisele exclusivităţi.

Iniţial, mai în glumă mai în serios, propuneam interzicerea folosirii termenului „exclusiv”. Dar, de bună seamă, lege care să interzică prostia și fudulia încă nu s-a înventat, așa că am purces într-un alt demers științifico-pamfletar: realizarea unei taxonomii a exclusivităţilor din presa românească.

În urma unui studiu minuţios, din exterior şi din interior, am identificat următoarele categorii de exclusivităţi prezente în presa românească:

1. Exclusivităţi de a doua zi. Jurnalistul (sau şeful lui) îşi spune: „Toată lumea a scris ieri despre acest subiect. Eu public azi, deci am exclusivitate pe ziua de azi. Scriem mare şi lat înaintea titlului: EXCLUSIV.”

2. Exclusivităţi datorate autismului. Jurnalistul nu citeşte alte site-uri de ştiri, nu ştie dacă a mai scris şi altcineva înaintea lui, deci pentru el tot ce a scris e în exclusivitate. Adaptându-l pe Oscar Wilde, exclusivitatea e în ochii celui care citeşte.

3. Exclusivităţi din viteza tastaturii. Jurnalistul află o întâmplare care poate deveni o ştire sau primeşte un comunicat. Toată lumea a primit comunicatul sau a aflat ce s-a întâmplat, dar jurnalistul nostru scrie repede şi publică primul, cu 5 minute înaintea concurenţei. Aşadar, musai să-şi atenţioneze cititorii că au dat peste o exclusivitate.

4. Exclusivităţile din şmecherie (a se citi „prostie” în circumstanţe agravante). Jurnalistul (sau şeful lui) ştie că nu manevrează o informaţie în exclusivitate. Totuşi, pentru a păcăli publicul şi pentru a ieşi în evidenţă, se laudă că materialul lui e exclusiv. Practica e des întâlnită în cazul presei sportive.

5. Exclusivităţi exclusive. O categorie pe cale de dispariţie, care cere muncă, talent şi surse beton. Apare foarte rar pe la noi… Iar când apare, după ani de intoxicare cu alte tipuri de exclusivităţi, nu o recunoaşte nimeni. Sau, mai rău, informaţia e preluată de alţii şi prezentată ca o exclusivitate proprie.

Nu pretind că demersul meu ar fi unul exhaustiv (exclusiv nici atât), aşa că voi prezenta ca anexe, la momentul în care le voi descoperi, orice alte categorii omise în primă fază. De altfel, studiul suferă de o carenţă majoră: nu defineşte clar ce anume e exclusivitate şi ce nu. Asupra acestui aspect va trebui să revin.

În concluzie, am putea înţelege că epatarea în exclusivităţi este un simptom al lipsei de onestitate (uneori chiar şi de profesionalism) în presă. Singura circumstanţă atenuantă în această privinţă ţine tot de un defect al presei. Cum jurnaliştii uită de obicei să menţioneze sursele, iar orice ştire se propagă repede pe internet fără a se şti de unde a pornit totul, unii pot fi încercaţi de nevoia de a-şi revendica meritele.

Exclusivitatea de presă a căzut în derizoriu şi a tras după ea şi o parte a credibilităţii şi a reputaţiei noastre, a jurnaliştilor. Vorba stimabilului Chinezu: „La urma urmei, exclusivitatea în presă e ca o curvă: se oferă tuturor şi îi zice fiecăruia că doar pe el îl iubeşte”.