Autenticitatea scriiturii. De la Llosa la bloguri

Să mă iertaţi că îmi pun problema autenticităţii şi a calităţii scriiturilor din spaţiul virtual într-o perioadă în care accentul cade pe cantitate şi număr de click-uri. Tratez chestiunea chiar dacă pot părea depăşit de tendinţe. Nu ştiu ce or fi căutând alţii atunci când îşi aleg lecturile, însă eu, în momentul în care iau decizia de a citi un comentariu pe un blog sau pe un site de ziar, sunt în căutarea unei idei noi, a unei formulări inedite, a unui raţionament revelator. Mă încântă descoperirea unui condeier aflat măcar din când în când într-o zi bună. Vânez texte care să mă facă să văd lucrurile dintr-o perspectivă nouă sau, din contră, în care să îmi regăsesc ideile pe care nu am reuşit încă să le formulez.

De bună seamă, autenticitatea este un lucru destul de rar în opiniile de pe bloguri şi în textele de presă care depăşesc sfera informaţiei pure. Pentru a fi autentic nu e de ajuns să repeţi lucrurile şi să le pui într-o lumină uşor diferită sau să recapitulezi faptele cu o concluzie la final. Cele mai multe texte, cu părere de rău vorbesc şi despre mine, se califică doar la categoria ciorbă reîncălzită. Eventual cu un condiment în plus. Pentru a ilustra mai bine conceptul de autenticitate, o să redau un fragment din “Scrisori către un tânăr romancier” de Mario Vargas Llosa. Cu ocazia asta bifez şi recomandarea literară a săptămânii.

Romancier autentic este acela care ascultă docil de comandamentele pe care i le impune viaţa, scriind despre aceste teme şi evitîndu-le pe cele care nu se nasc intim din propria-i experienţă şi nu-i parvin la conştiinţă cu caracter de necesitate. În asta constă autenticitatea sau sinceritatea romancierului: în a-şi accepta demonii proprii şi în a-i sluji pe măsura puterilor.

Ştiu şi eu că bloggerul/ziaristul nu e romancier. Însă principiul formulat de Llosa se poate extinde şi la blogging şi jurnalism de opinie. În lumina fragmentului citat, blogger/jurnalist bun nu este cel care scrie despre chestiunile în vogă, ci acela care scrie “din inimă” despre lucrurile care îl preocupă cu adevărat, pe care le consideră esenţiale şi, un amănunt important, la care se pricepe.

Tot Llosa continuă:

Romancierul care nu scrie despre ceea ce în forul lui intim i se impune şi îl stimulează, ci îşi alege raţional subiectele ori temele la modul detaşat şi rece, gîndind că astfel va dobîndi mai uşor succes şi recunoaştere, e lipsit de autenticitate şi, de aceea, cel mai probabil e şi un romancier prost (chiar dacă va avea succes: listele de bestsellers sînt pline de romancieri de duzină [...]).

Iată, aşadar, legătura dintre autenticitate şi calitate. Trebuie menţionat totuşi că autenticitatea nu generează automat calitate. Să te laşi măcinat de patimi şi obsesii nu ajută la nimic în lipsa documentării şi a decenţei. În ultimă instanţă, experienţa personală e relevantă. Iar experienţa mea persoanală îmi spune că textele apărute dintr-o preocupare sinceră şi din acumulările empirice au fost mai de calitate decât cele compuse în speranţa unui succes facil. Asta chiar dacă nu întotdeauna calitatea se reflectă şi în numărul de accesări.

Text publicat şi pe VoxPublica