Una peste alta, fiecare carte pe care o citesc ma trimite cu gandul la o singura replica. Pur si simplu o ador. E din Alessandro Baricco, “Novecento pianiste” (suna foarte fain in franceza). Un taran irlandez nu a iesit niciodata in viata lui din satul in care ca s-a nascut. Ajuns la o varsta oarecare, parasit de nevasta si copii, hotaraste sa mearga la oras si, bineinteles, asa cum era de asteptat, se rataceste. La un moment dat, tot mergand el asa abatut, cu capul plecat si furat de ganduri, isi ridica ochii din pamant si vede dintr-o data … OCEANUL. Transfigurat de frumusetea privelistii, izbucneste in hohote de ras si incepe sa strige cat il tine gura: “Bande de cocus, la vie est immense, vous savez ce que c’est???…IMMENSE!!!”.

E un pasaj care ma emotioneaza de fiecare data: “Sleahta de netoti…viata e imensaaaa…stiti ce inseamna asta???…IMEEEENSAAAA!!!”
La fel e si cu iubitorii de carte, aceeasi perplexitate in fata vietii si neostoita nevoie de-a o arata si-a o da mai departe !

PS. Ma bucur sa aud ca burtica e tot mai mare! Numai bine!

@volare Nici nu stii ce satisfactie am sa vad ca am recomandat o carte pe care nu ai citit-o. Mi-a crescut stima de sine. Astept sa-mi spui ce parere ai despre carte!