Din clasa a V-a până în clasa a XII-a am făcut zilnic naveta. Mergeam la şcoala din cel mai apropiat oraş cu nişte autobuze vechi, aglomerate şi urât mirositoare. Vara erau incubatoare pe roţi şi iarna congelatoare. Rareori, însă, mă indispuneau cei opt kilometri care despăreţeau satul meu de oraşul în care studiam. Exceptând zilele în care nimeream să stau în picioare, înghesuit de vreun moş certat cu igiena, monotonia satelor îi permitea minţii mele să zburde liberă. Alteori, timpul trecea mai repede, vrăjit de preocuparea mea de a-mi găsi inspiraţia în ochii vreunei domnişoare.
Când ajungeam acasă, de obicei pe la 14:30, întram tiptil în casă ca să nu mă audă tata şi să mă pună la treabă. Săream gardul pentru că poarta scârţâia. Mă duceam la bucătărie să mănânc şi apoi o tuleam în camera mea unde dormeam o oră înainte de mă apuca de citit. Uneori, când tata era acasă, imediat ce mă aşezam în pat îl auzeam strigând din curte: “Florin!”. Ştiam că nu mai am scăpare. Răspundeam la apel şi făceam o mutră de parcă tocmai aş fi fost trezit din mormânt. “Ce note ai luat astăzi?” mă întreba tata, iar eu nu îi spuneam decât notele mai mari de 8 care deveniseră tot mai rare de la o vreme. “Hai du-te să stai cu vacile vreo două ceasuri că n-au ce mânca în povain!”, venea pe urmă replica lui. Îmbufnat şi nemulţumit de soarta mea, care îmi părea din cale-afară de crudă, îmi luam la subraţ o carte şi dicţionarul explicativ şcolar şi mergeam să stau cu vacile.
Păzeam vacile în albia unui pârâu care se varsă în Crişul Repede. Acolo, la capătul parcelelor noastre, tata închiriase o păşune plină de arini, sălcii şi brusturi. Eu dezlegam animalele, îmi făceam un culcuş în iarbă şi începeam să citesc. De obicei citeam tot ce nimeream. Crescând cu două surori mai mari, bine sfătuite în domeniul literaturii, ajungeam să citesc de multe ori cărţi pe care altfel nu le-aş fi citit la vârsta mea. Purtam dicţionarul cu mine pentru a mă asigura că înţeleg toate cuvintele.
Dar vacile nu ştiau de vorbă bună şi nu îmi permiteau perioade îndelungate şi liniştite de lectură. Începeau cu hameiul care se întindea peste arini, continuau cu trifoiul care creştea printre urzici şi apoi, încet-încet, ajungeau în lanul de porumb. Atunci, eu trebuia să arunc din mână cartea şi să alerg prin porumb, zgâriindu-mă pe faţă şi pe mâini, pentru a împiedica vacile să distrugă recolta tatălui meu. Operaţiunea se repeta la fiecare 15 minute. Când mă întorceam la culcuşul meu şi luam cartea de unde zăcea aruncată, nu mai ştiam exact unde rămăsesem. Citeam pagini întregi de două ori. Lucru dovedit până la urmă folositor având în vedere lecturile mele prea avansate.
Pe urmă a venit vremea să plec de acasă. Am făcut o facultate şi mi-am întemeiat propria mea familie. Lecturile adolescenţei s-au dovedit a fi folositoare, cu tot cu dicţionarul meu fără coperţi. M-au format ceva mai precoce, însă nu e nicio pierdere să rătăceşti de mic în lumea cuvintelor. Acum stau şi îmi aduc aminte cu plăcere de momentele în care păzeam vacile. Ba chiar găsesc că mă aflu într-o situaţie oarecum asemănătoare. Nu mai păzesc vacile, însă mulţi fac tot un fel de politică a vacilor, dând iama în tot ce avem mai sfînt. Acum nu mai alerg cu nuiaua prin porumb ci mă revolt în scris. Încerc să alung bipezii fără conştiinţă din lanul ideilor sănătoase. Iar apoi, când mă întorc în particular la lucrurile preţioase şi iubite, le “recitesc”, le înţeleg şi le apreciez altfel. E bună şi politica la ceva.
Superb articolul, deja imi imaginam traseul parcurs de tine…si pe tatal tau…
Da intersantă comparaţia cu vacile care dădeau iama prin porumb, aşa cum unii oameni se manifestă ca şi cum ar merge “prin porumb” sau chiar o iau “sănătos” pe arătură:)
@Ionut Ms!
Trebuie sa vii sa iti arat traseul exact. 
@Marius Si problema “unora” nu e neaparat ca intra in porumb. La fel ca vacile, nu mananca civilizat de la margine pana se satura, ci alearga aiurea prin tot lanul gustand de ici de colo si calcand in picioare ce nu mananca.
De treaba cu vacile m-am ocupat si eu in copilarie, de mersul cu “rata” asemenea, poate insa nu am citit la fel de mult ca tine… ciudat poate, dar eu preferam sa citesc de cateva ori aceeasi carte
citind articolul asta mi-am adus aminte un pic si de copilaria mea. eu nu am avut vaci acasa dar pe strada unde stau sunt destui vecini care aveau si au vaci si tin minte ca mereu cand jucam fotbal treceau si ne deranjau portile facute din pietre sau din orice altceva era bun de facut poarta sau in cel mai rau caz ne lasau o amintire mare si urat mirositoare dar erau vremuri frumoase care nu o sa se mai intoarca! amintirile persista si o sa-mi aduc mereu aminte cu placere de acele vaci si de vecinii care veneau cu ele de la pascut. ce vremuri! ce vremuri!
Puţin cam bucolic peisajul descris de tine şi agasantă comparaţia oamenilor cu vacile, dar este dovada faptului ca intelectul se formează în anii copilăriei. Daca tu consideri că ai coloană vertebrală să te poţi numi văcar de oameni, e ok! Aş fi preferat însă să te numeşti formator de opinii şi să tratezi oamenii aşa cum sunt, unii mai buni şi alţii mai răi. Pentru că vezi tu, vacile erau ale tale, aici oamenii nu sunt ai tăi, şi ca urmare trebuie să le respecţi dreptul la opinie.În plus, nu cred că te-a delegat nimeni să aperi “lanul ideilor sănătoase”, o faci din proprie iniţiativă, presupun că plătit de cineva! Dacă unul “o ia prin lan aiurea”poţi eventual să te revolţi şi să ne arăţi şi nouă că o faci! Suntem bipezi şi uneori mai răi decât credem! Vezi şi filmul The Cove…
@Ionut Ei, la faza cu ratele m-ai facut. Eu nu am avut rate.
Putine au fost cartile pe care le-am citit de mai multe ori, insa, asa cum spuneam, am citit multe pasaje de doua ori.
@malpraxis Da… amintirile sunt placute, chiar daca atunci un era cel mai placut lucru sa te trezesti cu o balega pe terenul de fotbal improvizat.
Ce vremuri, intr-adevat! 
@CRISTEL Ei bine, nu ma pleteste nimeni. Si nici daca m-ar plati nu cred ca as fi scris diferit. Cred ca ai mers un pic prea departe in concluzia trasa. Nu am vrut sa compar oamenii cu vacile, doar faceam o paralela intre un anumit tip de comporament uman si comportamentul vacilor. Nu am atacat oamenii, ci actiunile lor. E o mica mare diferenta. Sunt si eu om si pot sa calc pe alaturi oricand. Doar ca atata timp cat observ lucruri care nu sunt ok, o sa spun lucrurilor pe nume. Asa cum am mai facut uneori. Nu am vrut sa sugerez ca as ingradi dreptul cuiva la opinie. Doar as combate marlania si impostura. Iar pentru asta, sa-mi fie cu iertate, dar daca asteptam sa fim delegati de cineva, vom astepta mult si in zadar.
Toate bune si multumesc pentru opinie!
Pe vremea când citeam cu dicţionarul lângă mine mi se părea pierdere de timp, căci, vrând-nevrând, lectura îmi era ceva mai anevoioasă astfel. Acum cred că a fost mană cerească.
Partea cu naveta imi aduce aminte de ce pateam si eu. Am facut naveta 7 ani,din clasa a IX-a pana in anul 3 de facultate,numai ca pe distanta de 25 de km : adica un miros mai prelungit vara,inghesuiala era intotdeauna dar lunga si rareori suportabila…totusi intotdeauna “vrajelile” pareau scurte
si noroc cu ele ca faceau timpul sa treaca mai repede.
te citesc si p-orma te-nghesui intr-un link, ca sa fim kit
@Maria Fara dictionar cred ca as fi avut un vocabular mai sarac. Chiar facusem o pasiune pentru neologisme.
Da, mana cereasca! 
@Dani @5 de kilometri? nasol! eu si in cei 8 kilometri pateam o gramada de chestii. odata mi-a varsat o tanti un borcan de smantana pe pantaloni.
@zamolxis ei, nu-i musai. eu am pus link-uri in Crimele din Blogosferesti celor care imi par oameni seriosi si de treaba. nu am urmarit vreo reciprocitate.
Eu imi aduc aminte de copilarie cand mergeam la bunici si, cum vedeam cate o turma de vaci, ma minunam “de pisicile mari care trec pe drum”.
In rest nu stiu ce legatura ar avea bietele rumegatoare, blande si ascultatoare, cu fauna politica, mult mai respingatoare, costisitoare si nefolositoare.
Legatura e la nivel comportamental. Vacile or fi folositoare, insa pot si si tare indaratnice.
Apropos de indaratnice. Asta vara am facut prima iesire cu cortul cu astia mici, pe langa Cluj – superba zona. Si ne-am pus noi linistiti cortul pe lunca unui parau, cand vedem o vacuta simpatica ca se apropie de noi agale. Eram in teritoriul ei si o cam deranjam. Ne-a tot dat tarcoale vreo ora si apoi a zbierat – efectiv a zbierat la noi: mah! Fiica-mea a crezut ca e un claxon
)
In final a vazut ca nu avem de gand sa ii cedam locul si a tulit-o.
Daca nu a trecut si la masuri violente, eu zic ca ati scapat usor.
Si chiar asa, nu v-ati gasit si voi unde sa puneti cortul in alta parte? 
Aveam vreo 3 ani…oricum “perla” m-a urmarit mult timp dupa aceea, toata lumea de pe-acolo radea de mine.
Cat despre intdaratnicie – asta sa fie singura meteahna a politicienilor nostri preluata de la vaci si de la boi
!
Florin, mai Nică a vremurilor noastre mangaiat de cantecul duce al Crisului Repede…Iti dai seama cat esti de bogat ?
@volare Cred ca a fost tare simpatica la faza cu pisicile.
Si e ceva daca ica iti mai amintesti. Sau au avut altii grija sa nu uiti? 
@Ionut Aaaaaa…. ioi, eu ma gandeam la pasari.
@gabi Da… acum imi dau seama.
Cel putin am multe lucruri de povestit. 
buna politica vacilor
Mi-a placut, pt articolele ca asta te citesc eu pe tine
Atunci ma bucur ca m-ai apuc din cand in cand sa scriu si texte care iti aduc aminte de ce ma citesti.