“Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”CONSTANTIN NOICA
Mă enervează oamenii care nu ştiu să primească un compliment. S-or fi gândind că semenii urmăresc interese necurate. Sau poate pur şi simplu nu sunt obişnuiţi cu aprecierile. Toată viaţa au fost criticaţi, luaţi peste picior sau renegaţi, astfel încât un compliment e ceva total anormal şi neaşteptat. Ironia vieţii e că de cele mai multe ori detestăm cel mai tare defectele noastre atunci când le recunoaştem în alţii, şi ne molipsim de defectele celor din jur. Nu avem scăpare. Fiecare pai identificat în ochii celorlalţi se transformă într-o pădure pe retina noastră.
Ce mă face să mă fâstâcesc atunci când primesc un compliment, în loc să zic un simplu mulţumesc? Într-un fel are dreptate Noica. Cineva îmi zice că îi place cum scriu iar eu nu mă pot abţine de la gândul că poate într-o zi, inspiraţia mea o să ajungă la capăt. Un altul îmi spune că îi place haina mea şi eu dau înapoi la gândul că e luată de la second-hand. Mi se spune că parfumul meu miroase bine, dar eu îmi amintesc instantaneu că l-am folosit de dimineaţă pentru că nu am apucat să fac duş. Cel mai tare mă impacientez atunci când oamenii au impresia că sunt bun, că fac totul bine şi ştiu o mulţime de lucruri. Mă incearcă un sentiment inconfortabil de impostor.
Pe de altă parte, nimănui nu-i place să fie criticat sau condamnat. E neplăcut să fii judecat sau să ţi se pună în cârcă lucruri de care nu eşti vinovat. Însă dincolo de partea asta neplăcută, care stârneşte revoltă şi mânie, se ascunde vanitatea noastră. Cineva zicea că lucrurile sunt bune sau rele, frumoase sau urâte, uşoare sau grele, în funcţie de elementul de comparaţie. Dacă ne comparăm pe noi înşine cu o imagine negativă a celor din jur, atunci ne simţim bine, pentru că ne considerăm mai buni, mai “meseriaşi” şi credem că nu greşim niciodată. Sau dacă o facem, oricum greşeala noastră nu e atât de gravă. Criticile ne alimentează într-un fel vanitatea. De asta le suportăm mai uşor decât complimentele.
Si atunci cum rămâne cu dilema complimentelor? De la cine suntem gata să primim? Probabil de la cineva care ne cunoaşte pe deplin. Cu bune şi cu rele, exact aşa cum suntem noi. Dar există o asemenea persoană?
E bună întrebarea ta. Problema este că acel cineva care ne cunoaşte şi cu bune şi cu rele putem fi doar noi înşine. Dar şi pentru asta trebuie să gândim să analizăm să ne facem autocritica, să ne controlăm mintea, să nu o lăsăm pe ea, mintea, să ne controleze.
Totuşi, nu aş diseca chiar toate complimentele care mi se fac. Le-aş accepta mai degrabă, vorba ta printr-un mulţumesc sau o complimentarare a persoanei respective. Asta, în ciudafaptului că dilema o am şi eu pe statusul blogului meu: “Nu mi+au murit lăudătorii încă, dar nici mult nu mai au…”. O săptămână frumoasă îţi doresc:)
Nu agreez nici complimentele, nici insultele. Totuşi, în cazul complimentelor, mormăi vreo stereotipie vag amabilă…
he he, daca nu iti plac complimentele, trimite-ti admiratorii la mine, sa ma laude pe mine
eu sunt un cabotin egocentrist si narcisist care este in stare sa suporte oricate complimente
si, vorbind acum la modul serios, nu este nimic rau in a lauda sau a critica (dar constructiv), atata timp cat esti sincer si obiectiv
succes
@Marius Sa ne complimentam noi insine? E plina lumea de asemenea oameni. Ma gandesc totusi ca o fi altcineva care sa ne cunoasca. Cred ca trebuie acceptate toate complimentele. Insa cu modestie si doar atunci cand ni se cuvin.
O saptamana excelenta si tie!
@Vania Si in cazul insultelor ce zici?
@Stefan Imi plac si mie complimentele. Doar ca uneori am tendinta de a nu le accepta simplu cu un multumesc. Unii au un adevarat talent la neacceptarea complimentelor.
Zi adresa la care sa-ti trimit niste admiratori.
Spor!
Nu stiu daca persoane, dar exista asemenea atitudini: sa fii total deschis, sa accepti omul din fata ta exact cum este, el pe tine, iar comunicarea dintre voi sa fie veritabila, fara intelesuri false, deviate, exagerate sau minimizate.
Exista asemenea momente de comunicare veritabila cu cei din jur, ce regret insa este ca nu reusim sa le mentinem ca o permanenta. Mereu apare cate un vierme de undeva, care se strecoara in mintea noastra si ne racaie: “Dar daca ….?”
Nu am apucat sa iti raspund la postarea anterioara, dar o fac acum: tu esti pentru mine unul printre primele persoane care m-au facut sa cred ca blogosfera are ceva bun, ca poti gasi oameni veritabili pe aici, cu care poti comunica si apoi sa te simti imbogatit.
Daca iti vine sa crezi, prima mea tendinta la complimentul tau a fost sa ma scuz, sa nu il iau ca arate.
Multumesc! 
Intr-o lume pervertita, nu e de mirare ca ne vine greu sa credem in gesturi dezinteresate. Din pacate oamenii, chiar daca gandesc lucruri pozitive despre cei din jur, nu prea le zic. Se merge mai mult dupa logica “binele e normal, raul trebuie scos in evidenta/reprosat”. Din fericire eu am invatat cat de cat de la sotia mea sa verbalizez si lucrurile pozitive.
Complimentele sunt usor de primit, nu conteaza de la cine sau cel putin nu ar trebui sa conteze. Problema e a celor care fac complimente. Ei sunt din ce in ce mai putini..
Cele mai sincere sunt complimentele pe care mi le fac singur. Imediat ce sfarsesc o treaba ma felicit, insa alteori imi trag palme. Sunt atat de sincer cu mine insumi incat mi-e imposibil sa ma duc de nas. Paradoxul consta in faptul ca traiesc cu iluzia ca asta e o calitate.
Sunt zgarcit, nu irosesc complimente. Pe de alta parte imi place sa imbrac in rochite si costumase insultele, si-mi trag palme cand dupa ce le-am si fardat le dezbrac in pielea goala.
Sa fie clar, aici e vorba de complimente si insulte.
@Ionut Sunt putini cei care fac, insa nici sa primim nu suntem obisnuiti. Daca ar veni acum la tine pe blog cineva si ti-ar spune ca ii place foarte mult cum scrii si ca dupa parerea lui scrii cel mai bine din toata blogosfera, nu ai avea tendinta sa ii multumesti in timp ce iti exprimi dezacordul cu el?
@Gigel
Dom’le ce formulare ai gasit! 
Am asa o vaga senzatie ca sunt putini cei care mai o constiinta vigilenta si isi pot face o autocritica sincera.
Evident ca o sa-mi exprim dezacordul dar mai intai o sa-i multumesc.. si pot numi astfel un compliment acceptat. O sa-l contrazic apoi, evident..
Am învățat să accept complimentele abia după vreo 3 ani petrecuți prin străinătate și câteva lucruri citite pe tema asta. Pe scurt, un compliment presupune un efort din partea celui care îl face. Acum apreciez efortul, mulțumesc omului care l-a făcut (atât, Mulțumesc! sau variante) și trec mai departe. Încă mai am de lucru până când voi putea să mă uit întotdeauna direct în ochii omului când îi mulțumesc pentru compliment, dar cred ca se merită efortul.
Hmmm… interesant! Si sora mea sustine ca a invatat multe lucruri dupa 6 luni petrecute cu o bursa in Perugia. Si o cred, pentru ca a venit schimbata de acolo. Social mai ales.
Banuiesc totusi ca o fi o chestie buna sa nu accepti uitandu-te in ochii omului (uneori). Inseamna ca accepti complimentele cu modestie.
Pe mine ma pun in incurcatura complimentele prin care cineva iti arata ca vede in tine ceva ce tu nu stiai ca ai.
M-am tot gandit la un exemplu insa nu imi vine nici unul acum in minte.Din pacate …
Insa asa in general…recunosc faptul ca sunt dintre aceia care gandesc mereu ca in spatele unui compliment se ascunde ceva “necurat”
Da, sunt greu de acceptate complimntele care scot in evidenta calitati de care nu esti constient.
Poate trebuie sa numeri in gand pana la 3 dupa fiecare compliment. Pe urma sa multumesti si sa nu tii cont de nicio eventuala tentativa de manipulare care porneste de la complimentul respectiv. 
Dar mai e o speranta si pentru tine.