Prima zi de şcoală

Mijlocul de septembrie, cu începutul timid şi melancolic de toamnă, îmi aduce în suflet emoţia primei zile de şcoală. Nu mai există acum bucuria revederii după o vară plină de aventuri şi stau în pat visând la noul catalog, noul orar, noua şansă de a o lua de la zero…

Huooo uşor cu pianul pe scări! Glumeam stimabililor. Doar nu credeaţi că m-a apucat nostalgia şcolii. Nici pomeneală! Nu-mi mai trebuie nici să o văd! M-am gândit doar să vă povestesc prima mea zi de şcoală. Da, am avut şi eu o primă zi de şcoală. Contrar aşteptărilor, nu m-am născut şcolit şi rafinat, motiv pentru care am fost nevoit să trec prin şcoală, luând cu mine câţiva ani din vieţile profesorilor şi lăsând în urmă fire albe de păr. Meritul pentru ideea unei astfel de relatări dureroase îi aparţine lui Gigel. El şi concursul lui gigelistic numai bun de trezit amintiri traumatizante.

După 12 luni de la tentativa nereuşită de a merge la şcoală la vârsta de cinci ani, nimeni nu s-a mai putut opune avântului meu intelectual, adică dorinţei mele de a-mi certifica genialitatea. Grădiniţa nu reuşise să mă fascineze, astfel încât, cele două încercări ale părinţilor mei de a mă lăsa singur cu educatoarea şi copiii, s-au soldat cu nişte ore de plâns continuu. Insistenţele părinţilor mei au luat însă sfârşit abia când soţul doamnei educatoare, venit cu cine ştie ce treabă pe la noi pe acasă, s-a lăsat dus de o curiozitate nefericită şi m-a întrebat:

- De ce nu vrei să mergi la grădiniţă?

Iar eu i-am răspuns cât se poate de sincer:

- Pentru că educatoarea e o cioară împăiată!

Şi iată aşadar că veni şi prima zi de şcoală. Contrar cazurilor obişnuite, văzute la colegi sau în filme, pe mine m-a dus tata de mână la şcoală în prima zi. Probabil am avut emoţii şi tendinţe de a dezerta, însă am rezistat eroic şi, într-un final, am rămas singur cu cei 6 colegi. Da, nu am greşit. Eram doar 6 elevi de clasa I la o şcoală dintr-o comună bihoreană. Atunci s-a produs un eveniment care avea să mă marcheze timp de patru ani. S-a întâmplat să mă îndrăgostesc pentru prima dată. Sau mă rog, să-mi placă de o fată, copiii de clasa I cică nu se îndrăgostesc. Brunetă, cu părul lung şi ochi căprui, cu un aer de stăpână a lumii, mi se părea că e cea mai frumoasă fată pe care o văzusem până atunci. E drept, nu văzusem prea multe fete la viaţa mea.

Cum toată lumea fusese la grădiniţă încă de la înţărcare, eu eram singurul străin din clasă. Mic, brunet şi timid, aduceam a ţigănuş atipic. Probabil din acest motiv, unuia dintre colegi i-am devenit antipatic instantaneu. Într-un târziu, Ana-Maria, febleţea mea brunetă care stătea în banca din faţă, s-a întors spre mine, m-a privit curioasă şi mi-a grăit:

- Tu cine eşti?

- Florin. Puşcaş Florin. – i-am răspuns imitându-l fără să ştiu pe James Bond, însă mult mai timid.

- De ce nu ai venit la grădiniţă? – a continuat Ana-Maria.

- Urăsc grădiniţa! – i-am răspuns făcând pe viteazul. Dacă aş putea aş unge-o toată cu slănină şi aş aduce câinii să o mănânce. – am continuat bravura mea nefericită.

- Să o mănânce câinii? Cu mama şi toţii copiii înăuntru? – a rispostat copila speriată, moment în care mi-am conştientizat greşeala stupidă cu urmări de-a lungul anilor.

Nu aveam de unde să ştiu că mama ei era educatoarea pe care o numisem “cioară împăiată”. Faza cu slănina şi câinii avea să îmi taie din start orice şansă de a o cuceri pe tânara domnişoară. Şi pentru ca prima zi de şcoală să fie un dezastru total, am mai avut parte de încă o lovitură. La plecarea spre casă, încolonaţi doi câte doi, am trecut pe lângă un grup de elevi “din clasele mari”. Să tot fi fost din clasa a VII-a. Într-un moment de maximă inspiraţie – fatalitate care te stigmatizează pentru totdeauna şi te aruncă în vârtejul incertitudinilor sufleteşti – unul dintre elevii mai mari mi s-a adresat cu un apelativ care avea să-mi devină poreclă timp de patru ani. Bineînţeles că nu am de gând să-mi stric singur reputaţia mărturisindu-vă că porecla mea era Sperie-Ciori. Aşa cum nici Gigel nu a recunoscut că a făcut pe el de emoţii în prima zi de şcoală. Ar fi o chestiune de-a dreptul stupidă.

Cam aşa au stat lucrurile în prima mea zi de şcoală. Sau cel puţin atât îmi amintesc. Închei această relatare cu lacrimi în ochi şi cu sufletul sfâşiat. Sper ca aducerea în actualitate a acestor amintiri dureroase să fi meritat şi să câştig premiul pus la bătaie. Uraţi-mi succes, pentru că altfel pe bune că nu mă mai las niciodată controlat de asemenea accese de sinceritate.

*sursă foto