O reglare de conturi

Foto by joey_joey_joey

Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce ne maturizăm s-ar putea spune, avem tendinţa de a ne dezice de persoanele care obişnuiam să fim cândva. Ne dezicem de faptele noastre şi chiar de noi înşine. “Eram tânăr şi tâmpit”, “ce ştiam eu pe vremea aia?”, “nu ştiu la ce mă gândeam atunci”. La inventat scuze pentru isprăvile copilăriei, ale adolecenţei sau ale tinereţii suntem cu toţii experţi. Dar în adâncul conştiinţei noastre, mai mult sau mai puţin atrofiate, ştim că suntem nişte prefăcuţi. Ştim de ce am acţionat într-un anumit fel, cum ne-am simţit şi nu avem nevoie de scuze. Pur şi simplu pentru că acele lucruri fac parte din noi. Şi totuşi ne prefacem de ochii lumii, de parcă lumea ar sta mai mult de două secunde să se gândească la altceva decât la ea însăşi.

Am făcut multe boacăne de când mă ştiu. Am fost un copil teribilist şi un adolescent şi mai şi. În ciuda faptului că îmi conştientizez greşelile, nu încerc să le scuz aiurea. Fac parte din mine, m-au ajutat să devin ceea ce sunt şi, uneori, chiar îmi amintesc de ele cu plăcere. Totuşi perspectiva actuală, de familist cu potenţial reproducător, mă face să mă gândesc la toate lucrurile pe care va trebui să le povestesc urmaşilor. Până ajung acolo, ar trebui să îmi închei socotelile cu propriile mele amintiri.

V-am mai povestit şi cu alte ocazii unele dintre aventurile mele cu profesoare şi învăţătoare. Azi a venit rândul unei alte asemenea relatări. Eram la începutul clasei a IX-a şi cele două clase cu profil economic de la liceul unde studiam erau deja formate. Tragedia mea, de adolescent nevoit să se adapteze, era aceea că nimerisem în clasa în care nu se aflau şi foştii colegi. Aşa că, luându-mi inima în dinţi – deşi mă enervează clişeul ăsta – am cerut să fiu trasferat. Cum însă nu eram singurul care solicita aşa ceva, responsabilitatea hotărârii a căzut pe umerii elevilor din clasa paralelă. Şi ca prin minune – banalitate care îţi hotărăşte soarta pentru totddeauna – o clasă întreagă a început vă vocifereze cerându-mă coleg pe mine. Aveam o reputaţie de aiurit amuzant pe vremea aceea. Sunt sigur că le-am oferit oportunitatea de a regreta acea decizie în următorii patru ani.

Era chiar prima zi de şcoală. Ne acomodam cu noua sală de clasă, undeva la etajul doi al unei clădiri groteşti. De la geam se vedeau blocurile de vizavi, un gard plin de grafitti şi terenul de sport din curtea liceului. Acolo, conştiincioşi ca mai toţi începătorii, vreo 30 de elevi de clasa I, asistaţi de 3 învăţătoare, îşi savurau ora de educaţie fizică alergând şi urlând. Într-un moment de mare angajament sufletesc, mânat de dorinţa de a-mi impresiona noii colegi, am început să fac tot felul de aluzii de curtoazie la adresa învăţătoarelor. Evident, suficient de tare încât să mă audă. Nu au lipsit remarcile de genul “hei frumoaselor”, “doamna învăţătoare, nu mă înveţi şi pe mine ceva?” şi alte asemenea replici care ar face orice femeie educată să zâmbească… cu dispreţ.

Vizibil rănit în orgoliul personal de lipsa de reacţie a învăţătoarelor, şi dorind să desăvârşesc admiraţia colegilor, am recurs la o altă strategie. Am strâns câteva pungi, le-am umplut cu apă şi le-am aruncat fix în capul femeilor prea ocupate cu supravegherea copiilor. Efectul a fost magistral. Eram un idol, un erou. Eram sufletul petrecerii care se numea “liceu”. Mă rog, asta până când a aflat diriginta. Dar deja intrăm în altă poveste. Una pe care nu am de gând să o folosesc acum pentru a vă testa răbdarea.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea. Una dintre ele. Cât am putut de scurt şi de exact. Acum, pentru a-mi finaliza intenţiile şi pentru a duce această polilogie la un obştesc sfârşit, nu-mi rămâne decât să-mi exprim regretul faţă de faptele mele reprobabile din acea zi. Doamnelor învăţătoare, chiar dacă cel mai probabil nu veţi citi niciodată rândurile acestea, vreau să vă spun că-mi pare rău.