Pe drumul dintre Drobeta Turnu Severin şi Orşova ne-am oprit ca de fiecare dată la pescăria lui Aydan. Aydan e un pescar turc de la care am cumpărat peşte în urmă cu trei ani. Cum vinde doar peşte proaspăt şi are un fel aparte de a-şi face vizitatorii să se simtă respectaţi, am devenit clienţi fideli. De data asta părea puţin trist, lucru care ne-a mirat destul de mult, având în vedere că Aydan era de obicei vesel şi carismatic.
- Toate bune domnu’ Aydan? l-am întrebat în timp ce mă prefăceam că nu i-am observat faţa lungă.
- Toate bune, toate bune. Sunt doar puţin mai gânditor azi.
Ciudată treabă, m-am gândit. Soţia mea foloseşte aceeşi expresie când e supărată şi nu vrea să recunoască.
- Ce vă preocupă? am insistat eu împins de curiozitatea-mi caracteristică.
Cu privirea spre Dunăre şi tonul calm, a început să ne povestească:
_________________________________________________________________________________
M-am născut în 1965 pe insula Ada Kaleh. Părinţii mei aveau o parfumerie şi vindeau parfumuri în toată zona. Fuseseră nişte copii săraci şi pornind de o bucăţică de pământ pe insulă, o pereche de opinci şi două linguri de lemn, au reuşit să încropească o afacere profitabilă. Fabricau parfum din trandafirii cultivaţi pe insulă. Tata era foarte mândru de ceea ce realizase până la 38 de ani. Putea să îi ofere fiului său tot ceea ce lui îi lipsise. În anii ’60 însă totul avea să se destrame. În 1964, începuseră să circule zvonuri cum că românii şi sârbii construiesc împreună un baraj pe Dunăre. Se spunea că un asemenea baraj ar însemna sfârşitul micului nostru paradis de pe insulă. Pentru o vreme, viaţa pe Ada Kaleh a rămas neschimbată însă. Până într-o zi de mai a anului 1969 când am fost anunţaţi că într-o săptămână trebuie să părăsim insula. Aveam deja 4 ani şi încă mai am amintiri de pe insulă. În săptămâna aceea nu ţin minte să se fi scos vreun cuvânt la noi în casă. Mulţi dintre locuitorii de pe Aha Kaleh au plecat în Turcia. Alţii au plecat să locuiască în Dobrogea. Tata însă nu a putut să se despartă de locurile natale. Nici măcar la fabrică nu a vrut să meargă, preferând să devină pescar. La mal, afacerile cu parfum erau interzise. Văzându-se înstrăinat de tot ceea ce agonisise, a căzut în patima băuturii. Niciodată nu şi-a mai revenit. Era un om de caracter şi cunoştea fluviul mai bine ca oricine, însă atunci când începea să bea totul se schimba. Venea acasă noaptea, după ore întregi petrecute în cârciumi, iar noi ne ascundeam prin grajduri. de teama lui. Zburau oalele cu mâncare după noi de fiecare dată. Ni s-a spus că Porţile de fier au însemnat multe lucruri bune pentru ţară. Oamenii au avut unde să muncească, curentul de la hidrocentrală a fost folositor întregii ţări, navigaţia a devenit mai uşoară… Se prea poate ca toate astea să fi fost adevărate. Dar în acelaşi timp, barajul a transformat un om prosper şi fericit într-un beţiv depresiv. Se vorbea de “propăşirea republicii” şi de sacrificiile cerute. Ei bine, nu ştiu alţii cum au contribuit la propăşirea asta, însă noi ne-am jertfit familia pentru ea. În 1970, insula a fost “înghiţită” de Dunăre. _________________________________________________________________________________În momentul de tăcere care a urmat, nimeni nu mai îndrăznea să spună ceva. Privindu-mi ceasul, am realizat că intrasem în pescărie de mai bine de o oră. Am luat peştele şi ne-am grăbit spre maşină, mulţumindu-i lui Aydan pentru povestire. Se împlineau 40 de ani din ziua în care îşi părăsise casa pe pe Aha Kaleh…
povestirile despre insula ucisa de modernitate sunt foarte frecvente prin acele locuri, am auzit si eu multe, dar aceasta a ta m-a emotionat, Ada Kaleh e o minune dupa care plangem si cei care n-am vazut-o niciodata; bunicul meu imi povestea ca acolo era raiul lui, cele mai bune halvite, boamboane de zahar ars si baclavale, inghetata si braga cea ,mai proaspata acolo se gaseau
gala’s last blog post..“Totus mundus agit histrionem”
frumoasa poveste, bine redata! d-aia zic eu de posturi poetice!
domnu’ Florin, da’ povestiri frumoase, cu morala si final fericit nu aveti?
Raluca Ea’s last blog post..Invatatul dauneaza
Nu stiu daca se poate numi chiar jertfa pt ca nu a renuntat la afaceri de buna voie pt bunastarea tarii, nu a avut incotro.
Oricum, povestirea este frumoasa si mult mai palpitanta decat ar fi fost una cu fapte si personaje fictive. Povestirile reale cu si despre oameni, in general sunt mult mai educative, mai interesante mai profunde si mai emotionante, de asta iti si spuneam sa te folosesti mai putin de personaje biblice in redarea unor principii de viata.
Pe mine personal, ma fascineaza relatarile celor care au trait in vremuri apuse, le ascult mereu cu sufletul la gura si le savurez cu cea mai mare patima, de cate ori am ocazia.
Cum e si vorba aia: “Viata bate filmul”
foarte frumoasa povestirea. si trista.
jane’s last blog post..Dar din dar se face rai
Apai, puteai sa-i zici lu’ Mos Cadir ca multi au cazut in patima beuturii dupa o anumita varsta, si nici macar nu le intrasera trandafirii la apa..
@gala Delicatesele turcesti de pe Ada Kaleh erau renumite. E pacat de insula aia, desi Portile de Fier au adus o multime de avantaje.
@chestiuni Aha… credeam ca nu-ti mai place de mine.
Mai ales ca nu ai mai comentat de ceva timp pe aici…
@Raluca Numai ce simt, numai ce simt… (totusi o morala cred ca are fiecare povestire)
@frantzi Si abandonul prin constrangere tot o jertfa cred ca e. In povestirile mele intotdeauna se imbina realitatea cu fictiunea, chiar daca personajele sunt din alte epoci.
Si mie imi place sa ascult povestirile unor oameni care au trait in vremuri apuse…
@jane Viata-i grea dar e trista, zicea cineva.
@zamolxis Personajul meu e de inteles. A fost un copil sarac si a agonisit prin munca tot de avea. Iar intr-o zi i s-a luat totul. De fapt, tatal lui Aydan seamana foarte mult cu bunicul meu.
Ce ciudat, aproape intodeauna povestirile frumoase pentru unii, sunt amintirile triste ale altora. Ce mi se pare interesant este ca Aydan “celebra” 40 de ani de la evacuare.
Frumoasa povestire Florine! Si trista! Aveam deja sase ani cand insula a fost inghitita de Dunare. Imi amintesc o reclama cantata la radio in acel timp. Se referea la tigarile Ada Kaleh:
“Nu mai fumati Carpati
Ca va intoxicati.
Fumati Ada Kaleh
Ca sunt mai ieftineee!”
Nea Costache’s last blog post..Cap. XVIII
@boogye Cred ca avem asa un loc in suflet care trebuie umplut cu asa ceva.
Si de asta consideram amintirile triste ale altora ca fiind povesti frumoase. Unele lucruri nu se uita, mai ales daca ti-au marcat existenta pentru totdeauna.
@Nea Costache Ce interesant e ca iti aduci aminte tocmai o reclama de la radio din perioada aia! S-a facut mult caz pe tema asta?
Oricum textul reclamei e contrar tuturor principiilor de azi.
Cat imi plac povestirile despre Ada Kaleh! Chiar daca finalul nu e fericit. Mersi, Florin!
@Dora Mi-a facut placere!
interesanta poveste. Nu stiam de ea…
@IA(SI)VEZI Nu stiai de Aha Kaleh? E o poveste romantica si cu final trist, asta a insulei. Dar pana la urma de asta sunt frumoase povestile. Te pun pe ganduri…
Ca bine zici ca te pune pe ganduri. Amintiri triste ale familiilor care s-au sacrificat pentru patrie. Mai mult sau mai putin meritat as zice. Patria practic nu a facut nimic special pentru ei. (nu ma refer aici doar la Portile de Fier). Este bine ca, in ciuda acestor povesti, oamenii merg mai departe. Asa este firesc pana la urma. Iar noi, ascultatorii, mai furam farame de invatatura de pe urma lor.