Maitreyi

Promisesem că voi scrie pe blog în timpul escapadei mele Bihorene. Nu am făcut-o. Scuze ar cam fi destule, de genul celor care m-ar scoate din ruşine. Însă până la urmă mai bine recunosc: nu am avut chef. Acum că aţi aflat principalul motiv al tăcerii mele şi suspiciunile de sucombat s-au risipit, pot să deşir sacoşa cu mărturisiri. Aş numi-o relatare obiectivă, dar nu am drept de reproducere pentru expresia asta.

Trebuia să îmi dau seama că niciodată un lucru început dimineaţa devreme nu iese perfect. Trezit cu o durere de cap vineri dimineaţa la ora 5:30, am sfârşit cărând durerea după mine tot weekend-ul. De fapt mi se trăgea de la ficat, aşa că acum în loc de pastile pentru durere, urmez un tratament pe bază de colebil. Chiar şi în momentele în care scriu aceste rânduri, prin creier îmi trec mii de săgeţi afusirisite.

Partea pe care o urăsc cel mai mult la minivacanţele astea e că într-o oarecare măsură îmi pierd îndemânarea de a scrie. Frazele ies chinuite din simbioza forţată dintre degetele mele şi taste. Regret acum că nu am scris şi de acolo. În loc să pierd vremea aiurea, puteam să vă povestesc una-alta. De poveşti mi-e plin podul. Am făcut însă şi lucruri bune. Mi-am ajutat tatăl la reparatul unui gard şi… îmi scapă acum ce alte fapte măreţe am săvârşit, dar fiţi siguri că au fost multe!

Zilele astea citesc o carte. O savurez pe îndelete, deci o să o termin peste vreo săptămână. Cititd azi în tren, mă gândem la posibilitatea de a scrie zilnic şi în loc de “publish” să-i dau doar un “save” la sfârşitul fiecărei zile. E destul de greu să te limitezi la scriituri suficient de scurte încât să fie citite şi suficient de lungi încât să transmiţi ceea ce vrei. Deocamdată însă îmi place prea mult atmosfera creată în jurul blogului, mica mea comunitate. O altă motivaţie, ceva mai egoistă, este şi necesitatea unui feed-back constant. Nimic nu ajută la progres şi la sporirea calităţii decât criticile, aprecierile şi sugestiile comentatorilor.

Acestea fiind zise, mă pregătesc să dau curs unei chemări irezistibile: chemarea patului. Mă aşteaptă o săptămână grea de muncă, cu măsurători de păduri şi nu numai. Sunt de pe acum obosit, dar şi fericit. Am plecat din Timişoara doi (eu şi soţia mea) şi ne-am întors trei. Al treilea “personaj” e o căpuşă drăgălaşă, înfiptă suav în spatele meu.

P.S.: Vă las pe voi să descifraţi înţelesurile ascunse ale titlului!