O zi în mintea copiilor

M-am trezit la ora 8. În fiecare dimineaţă mă dau jos din pat şi mă întind. În felul ăsta pun sângele în mişcare. Sângele umblă prin corp ca să îi prindă pe microbi şi să-i înece. Pe urmă stau o jumătate de oră în baie. Mă spăl pe mâini cu săpun ca să dau microbilor cu săpun în ochi. Până la urmă săpunul e făcut din mai mulţi clăbuci care intră în ochii microbilor şi îi anihilează.

M-am dat cu parfumul meu făcut din apă, dop şi parfum. Atunci am realizat că eram puţin trist. Dar nu genul acela de tristeţe care îl face pe om să meargă la un altul şi să bea mult. Cum se făcuse târziu am plecat la tramvai. Nu vroiam să întârzii din nou şi să îmi oblig şeful să gesticuleze de supărare. Ar arăta ca un dirijor, dar dirijorul măcar are un băţ în mână, că e urât să arate cu degetul la ăla care cântă la contrabas ca să vadă cum merge simfonia.

În drum spre serviciu m-am împiedicat de o buruiană. Crescuse în trotuar. Nu degeaba se spune că buruienile sunt nişte plante folositoare doar lor. Trec pe lângă o grămadă de magazine la mine în cartier. Îmi dau seama că sunt un om modern. Modern e când vezi ceva frumos şi e scump şi n-ai bani.

După mult timp am văzut o căruţă cu un cal. Potcoavele scoteau un sunet interesant pe asfalt. Uitasem sunetul ăsta. La cal se pun potcoave ca să nu cadă calul pe spate. Atunci când pune frână, calul se înţepeneşte în potcoave. Mă doare sufletul când văd atâţia oameni trişti pe străzi. Sufletul e când îţi pune mama prăjituri pe farfurie şi îi laşi şi lu’ ăla micu’. Sufletul are o formă de inimă.

România a primit azi un cadou. Oamenii îşi fac cadouri ca să nu fie nesimţiţi. Steagul românesc stă acum şi în insula Şerpilor. Steagul e folositor, ca atunci când veneau turcii peste noi. Eu nu ştiau pe ce ţară veneau şi atunci noi le arătam steagul şi după aia ei ştiau. Cam aşa e cu insula asta. Un ministru şi-a dat demisia. Cred că a avut un secret pe care nu trebuia să îl ştie poliţia, dar i-au găsit amprentele pentru că a pus mâna pe uşă şi i-au rămas degetele acolo.

La birou sunt supărat pe minister. Ministerul cică e o încăpere mare unde se adună miniştrii pentru a face şedinţe şi a îmbunătăţi cartierul lor. Sunt încruntat din cauza asta dar e bine că am sprâncene. Sprâncenele ţin fruntea sus să nu-mi vină în ochi. Se face ora 17 şi trebuie să plec acasă.

La mine acasă e igienă. Igiena e atunci când vin neamurile şi prietenii şi văd că e curat în casă. Soţia mea mă aşteaptă şi sunt fericit. De fericire îmi vine să zâmbesc. Când zâmbesc înseamnă că râd cu gura închisă ca să nu deranjez oamenii de la bloc. Mi-e foame şi îmi fierb două ouă. Ce bine că găinilor le e frică să zboare! Altfel le-ar apuca ouatul în aer şi oul s-ar sparge. Uite aşa mai am şi eu ce să mănânc datorită găinilor care nu zboară. Sătul şi obosit pun mâna pe o carte de Noica şi citesc:

“Copilul de un an vede un domn şi zice: tata!. Noi oamenii mari îl corectăm: nu e tata! Dar el nici nu vroia să spună că e tata, ci că este ca tata. Şi ne întoarce spatele, pentru că suntem oameni neserioşi care au descoperit cuvântul ca să nu se mai înţeleagă între ei.”

Se face seară şi trebuie să dorm. E târziu şi mâine e o altă zi. Timpul este o vreme care trece tot timpul…