Nevoia de a fi şefi ne chinuie pe fiecare! E ceva în natura noastră care ne macină şi nu ne lasă să ne odihnim dacă nu ne manifestăm “darul cârmuirii” pe spinarea cuiva. Începem cu părinţii al căror program îl manipulăm prin plâns, urlete, spartul farfuriilor şi scrisul pereţilor. Continuăm cu fraţii mai mici, partenerii de joacă din jurul blocului şi colegii de la şcoală. Oooo da! Ce plăcut e să dai ordine! Când eram adolescent, având doi fraţi mai mici, eram un adevărat guru. Ştiam chiar să mă impun atunci când “supuşii” îşi făceau de cap. Nu conta dacă părinţii mă certau sau vreun coleg mai bazat ca mine mă punea la punct. Aveam acasă doi admiratori gata să mă copieze în fiecare detaliu.
Se întâmplă la un anumit moment să avem un loc de muncă ca tot omul. Avem şefi, colegi, clienţi şi după un timp subordonaţi. Cel mai fericit lucru care se poate întâmpla e să avem un coleg nou. Ăştia noi nu ştiu nici pe ce lume trăiesc. Simţi că e momentul să intri în acţiune. Te ceartă şeful? Primeşti instrucţiuni de la toată lumea? Nu-i nici o problemă! Acum există nou-venitul, gata să execute atunci când simţul conducerii din tine dă pe dinafară.
Acasă problema e puţin mai dificilă. Doar pentru că le zice “sexul slab şi frumos” nu înseamnă că femeile nu sunt adevărate dictatoare, mai ales în calitate de soţii. Încerci să faci pe şeful dar habar nu ai cum se face că de fiecare dată iese cu scandal. Într-un final trebuie să laşi de la tine şi să-i administrezi şefului din tine o doză puternică din drogul “eu sunt bărbat în casă totuşi” (sunt excluşi de aici dobitocii care nu se gândesc decât la ei, nu le pasă de sentimentele consoartei sau îşi bat soţiile). Resemnarea nu ţi se potriveşte, aşa că te decizi să faci un copil. Ăştia nu au cum să nu te asculte…
Partea tristă vine atunci când realizezi că de multe ori cei care ajung în poziţii de conducere nu sunt persoanele cu talent de lideri ci nişte frustraţi ahtiaţi după şefie. Nu îţi rămânde decât să taci, să înghiţi şi să te visezi în continuare un veritabil “capo di tutti capi”.
P.S.: Nu vă grăbiţi să vă plângeţi de şefi! Nu e aşa uşor să fii în locul lor! 
fiecare dintre noi suntem niste sefi
desi in romania cam ce zici tu e perceptia generala, sa fii sef e o mare responsabilitate. din pacate ideea de sef la noi a fost compromisa de 45 de ani de comunism.
Am folosit intentionat termenul de sef pentru a scoate in evidenta genul ala de persoane ajunse in functii de conducere din greseala si nu liderii adevarati. Ai dreptate referitor la compromiterea ideii!