Mâine e singura zi care nu mai vine niciodată. Aşteptam ziua de mâine ieri, o aşteptăm azi şi cu siguranţă o să o aşteptăm în continuare. Facem planuri pentru “mâine”, amânăm lucruri pe mâine şi sperăm la un “mâine” mai bun decât azi. Dar ziua de mâine nu mai vine. Ne încăpăţânăm să sperăm totuşi şi să înaintăm în vieţile noastre de “sisifi” contemporani. Nu se întâmplă nimic şi aspiraţiile noastre ne omoară încet şi sigur, după modelul picăturii chinezeşti. Sperăm, visăm, anticipăm un mâine în care viaţa noastră o să însemne mai mult, în care o să avem mai mult, o să iubim şi o să fim iubiţi mai mult. Şi ziua de mâine tot nu vine. Ceva continuă să o împingă în faţa noastră precum halca de carne legată în faţa câinilor de la sanie.
Dar dacă acest misterios “mâine” nu mai vine? Dacă am ajuns demult la mijloc şi nu ştim că am luat-o deja la vale?
Urmează să particip la înmormântarea bunicii mele. Chestia asta m-a făcut să îmi dau seama cât de brusc trecem de la “pac-pac”-ul copilăriei la închisoarea cotidianului de adult. Rămân doar amintiri şi parfumul trandafirilor de la intrarea în curtea bunicii. Restul sunt doar vorbe…
